Dracula's land?

   Who said that?
   Poate te aștepți să scriu în continuare în limba cu care te-ai obișnuit atât de mult, dar nu o voi face. Dacă eu am învățat limba aceasta universală (pe Terra), atunci cei interesați să învețe și ei limba lui Mateevici, o adevărată „comoară”!
   Ai deschis o pagină pe Google căutând un loc interesant pentru vacanța pe care ai vrea să o petreci undeva departe de casă. Printre alte destinații ciudate a apărut și Dracula's land. Promotorii spun că e un loc de groază, unde localnicii se plimbă ziua-n amiaza mare cu ciocanul și tărușul în mână, prin cimitire, vânând la nesfârșit fantome ale secolelor sângeroase ce-au trecut peste noi. Noaptea, fantomele se răzbună, se trezesc din grotele și castelele lor reci, luând formă de vampiri însetați după sânge de fecioare și ființe nevinovate. Mereu și mereu, la nesfârșit, ca și când un blestem fără sfârșit apasă umerii poporului de la poalele Carpaților!
   Nu vă lăsați înșelați! În România e posibil să găsiți ființe vampirice într-un singur loc, locul de cinste, de conducere. De acolo se suge viața bietului meu popor... și nu vreau să vorbesc prea mult despre acești vampiri! Dar aș vrea ca poporul meu să se trezească! Aș vrea să îi dăm lui Vlad acea valoare pe care o are în cursul istoriei românilor, de luptător și apărător al patriei, al valorilor morale, al poporului, al dreptății, al închinării în fața Lui Dumnezeu! De n-ar fi fost el și alții la fel ca el, Europa ar fi fost nu o Uniune liberă și democrată, ci un biet pașalâc stors de aur, de copii și de femeile cele mai frumoase, spre bunăstarea fiilor Răsăritului! Dar nu a fost așa! Scoateți-i țărușul din inimă lui Vlad Țepeș și lăsați-l să se odihnească pe paginile istoriei, unde îi este locul! Coborâți-l pe Ștefan din calendare și acordați-i cinstea și locul cuvenit în analele istoriei! Iubiți români, nu vă mai furați căciula! Nimeni nu va aprecia vreodată pe urmașii oamenilor setoși de sânge, pentru că umanitatea spune că suntem fiii și fiicele străbunilor noștri! Ori ei au fost oameni de cinste! Veritabili patrioți! Deșteaptă-te române! Doamne ajută-ne!

8 Martie cu Eva (și Adam)

 
   Aș vrea să vă îmbrățișez pe toate, flori dragi și curate! Dumnezeu v-a așezat în grădina vieții mele, v-a udat și va făcut să creșteți splendid! Eu stau mut de uimire și privesc bunătatea Domnului revărsată în viața mea prin așa de multe ființe de iubit: soție, mamă, multe surori...
   Boboci mici, ascunși timid sub verdele crud sau flori splendide cu petalele zâmbind spre soare, indiferent de amprenta anilor lăsată pe frunțile voastre, eu vă privesc frumusețea dumnezeiască și mă întreb ce-ar fi fost lumea oare fără voi? Probabil Adam era tot singur în grădină oftând, privind pomul fără ca măcar să-i treacă prin cap ceva atât de imposibil: să guste?... să nu guste? Oh, Eva! Ne-ai deschis ochii spre moartea trupului, dar sufletele noastre se vor întâlni în Împărăția Lui Dumnezeu și vom râde împreună de amintirile de pe Terra!
   Vă iubesc din toată inima mea, scumpe femei! Mulțumesc Lui Dumnezeu că v-a adus în viața mea! Azi mă simt ca Adam când a zărit-o prima oară pe Eva lângă dânsul, în Eden! Dumnezeu să vă binecuvânteze!

Trandafiri sau diamante?

   „Mai curând, prefer să am trandafiri pe masă, decât diamante la gât.” (Emma Goldman)

   Trandafirii au viață, respiră. Diamantele sunt reci, moarte. Trandafirii au culoare, sunt moi și sensibili, abia suportă atingerea delicată a unei albine sau gâzulițe. Diamantele sunt dure, zdrobesc orice materie, o sfărâmă... doar strălucesc, dar au nevoie de soare ca să-și arate strălucirea. Fără lumină, strălucirea le este înlocuită de muchii tăioase, de gheață, moarte. Trandafirii râd în soare, sunt copleșiți, se îndrăgostesc și îi zâmbesc.
   Trandafirii te privesc delicat, timizi și rușinoși din mijlocul grădinii, din glastra de la fereastră sau din vaza de pe masă. Le este frică de noi, pentru că suntem capabili să le rupem frumusețea și să-i trimitem ca mesageri ai unei inimi îndrăgostite, în buchete roșii, colorate astfel de lacrimile lor sângerii... de aceea Dumnezeu le-a dat spinii, o minimă protecție în fața dorințelor posesive și avide după frumusețea lor, dorințe nemăsurate ale oamenilor.
   Diamantele stau dominant pe un gât alb al unei femei ce-și cântărește valoarea cu greutatea sa în aur. Femeia nu le poate privi direct la gâtul său, ci doar în oglindă. Arată luxul, ignoranța față de săracii lumii, față de flămânzi și nenorociți. Sunt semnul sigur al mândriei.
   Trandafirii stau delicat în părul oricărei fetițe nevinovate de pe fața pământului, făcând să joace pe chipul angelic frumusețea edenică pierdută de noi toți odată cu trecerea vremii... căci îmbătrânim, ne ștergem și inevitabil murim. Toți! Diamantele împodobesc doar regii și reginele, bogații și pe cei din topurile pământene. Oh, de le-ați putea lua cu voi în viața veșnică, măcar ele să vă strălucească în fața tronului alb al Bunului și Dreptului Judecător! Dar nu puteți... vor rămâne aici, trecând pe un alt gât alb de domnișoară cu sânge nobil, pe un alt deget de milionară sud-americană...

Du-mă pe Stânca

Veghe-n noapte, noapte nedormită,

Când somnul duios lumea o alintă,

Sub luna clară, albă, ca de lapte,

Gândurile toate le-aștern în șoapte:

Mă gândesc, Isuse, cu dor și fior

Șoaptele-mi se-adună, unite-n cor...

Cor amar de plângeri, dor și suferinți,

Șir de lacrimi multe, aprinse, fierbinți.

Vreau să fiu pe stâncă-adăpostul tare,

Stânca neurnită, rămasă-n picioare,

Stânca cea de veacuri neînlocuită,

Stânca-Domnul tare, Stânca nebiruită!

De-aș fi porumbel în zbor să pornesc

Mai sus de cerul nopții, ager să plutesc,

Aș pune piciorușul pe stânca cea dorită

Strângându-mi aripioara, o! pasăre iubită!

Aș sta cu bucurie mereu numai cu Tine

Să Te privesc mirat, să vezi și Tu în mine

Dragostea cu jar ce-o port în pieptul meu

Isus Mântuitorul, al meu Dumnezeu!

Ce aripi minunate dorește rugăciunea,

Ce aripi cresc în suflet, odată cu pasiunea!

Spre Domnul le întind, gata ca să zbor

Spre slăvile senine, spre-al meu Mântuitor...

Dar vai! Picioru-mi este strâns de o cătușă!

De amăgiri deșarte, plăceri demult cenușă

Trăite și uitate mereu într-o secundă

Ce lasă-n urmă rană, lacrimă curgândă...

Rămân aceste versuri să plângă-n urma mea

Căci iată că din mână îmi cade lira grea;

S-a dus avântu-acela, elan de bucurie

Și zborul meu e stins în noapte... reverie.

Ia-mă iară sus pe Stâncă,o! Isus, Mântuitor!

Să nu treac-această clipă, lacrimile ce mă dor;

Cufundat în reverie și-n păcat nu voi să mor

Ca să ard o veșnicie în uriașul, vechi cuptor!

Un loc în viața mea...

   ...îți fac loc în viața mea pentru că meriți, pentru că te-am primit din mâna Bunului Dumnezeu și respect decizia Lui de a ne lăsa să fim împreună. E un lucru minunat și bucuria mea este enormă! Aș fi foarte ipocrit dacă nu aș recunoaște ce frică îmi este, sunt chiar panicat... dar mă bucur, sunt chiar fericit! Fii binecuvântat! Într-o zi cred că vei citi aceste cuvinte. Ele nu au însemnătate pentru nimeni altcineva, decât pentru tine. Ești singura ființă care le poate înțelege... și vreau să știi: azi m-am bucurat foarte mult să realizez cât ești de important pentru mine! Mă bucur că vom fi împreună! Sunt fericit! Dumnezeu să te binecuvânteze! Da, despre tine este vorba!

Pentru un prieten dezorientat

   Scumpul meu prieten,


   Știu că te afli într-o mare căutare. Știu că te-a dezamăgit viața cu toate suișurile și coborâșurile ei, cu toate momentele bune și cu toate dezamăgirile sale, cu victoriile ei dar și cu neplăcutul revers al medaliei. Ce lucru imprevizibil, viața omului! Adică atunci când totul e așezat, când cursul său pare că va fi unul lin, sigur, progresiv, atunci trebuie să apară și momentul neplăcut, neașteptat, nedorit, al unei căderi dureroase. Ce sentiment neplăcut, să te ridici cu genunchii zdreliți, după o cădere imprevizibilă, să privești trist și dezamăgit rănile rămase, întrebându-te simplu și firesc: „Off, Doamne!... unde am greșit?”
   Știu că ai încercat să fii mai bun, să nu-i mai dezamăgești pe cei apropiați. Știu că ai făcut mereu noi promisiuni, uneori chiar jurăminte solemne, în nopți reci, când erai gata să scoți inima din pieptul tău și să o dai ființei pe care ai crezut că o iubești enorm, pentru care se merită orice sacrificiu. Apoi, chiar a doua zi, jurământul tău s-a pierdut în uitare sau în orice altceva... nici tu nu știi în ce! Erai drogat? Erai doar beat? Erai doar neatent? Îmi dau seama că nici tu nu știi cum s-a întâmplat, dar un lucru e sigur: ai dezamăgit!... din nou... și iar... și iar... vechea poveste! Tu înțelegi toate lucrurile și ți se pare absolut normal să fii înțeles, să fii iertat. Da, e adevărat, ai înșelat, ai trădat, dar parcă nu erai tu și acum regreți. Ce nu pot oare înțelege oamenii aceștia? Că am greșit, dar regretăm și ar fi absolut normal ca totul să revină la normal? De ce nu se poate?
   Prietenul meu, un sfat: uită totul! La oameni mereu va fi așa: azi buni, mâine răi, acum zâmbim, peste un minut suntem în stare să ne înfigem unghiile în orice bucată de piele a celui care nu e de aceeași părere; sărbătorim împreună doar pentru a ne blestema ziua în care am ridicat paharul în aceeași încăpere, regretăm, plângem, iubim, ne căim, jignim, fugim, urcăm, plonjăm, zburăm, totul într-o dezorientantă căutare, perpetuă... te-ai întrebat vreodată ce cauți de fapt?
   Am citit în Biblie că Dumnezeu a pus în om gândul veșniciei. Este acolo, în fiecare dintre noi și oricât am încerca să-l facem să dispară, tot revine, cu încăpățânare parcă! Oare Dumnezeu ne dorește cu încăpățânare, chinuindu-se să cuprindă, să controleze, inimile și viețile noastre? Ei bine, NU! Nu cu încăpățânare! Cu gelozie! Așa spune Biblia, că El, Tata, ne dorește cu gelozie! Să fim serioși! Care tată din lumea noastră nu ar fi gelos văzându-și pruncul căutând compania oricui, dar nu a părintelui său, făcând toate lucrurile din lumea aceasta, dar nimic de care tatăl să fie mulțumit? Ai pus vreodată problema în felul acesta? Poate nu... poate da... 
   Am un singur sfat pentru tine și ți-l dăruiesc așa cum mi l-aș dărui mie însumi, pentru că te iubesc așa cum mă iubesc pe mine însumi: dacă ai auzit vocea blândă a Duhului Tatălui tău vino azi la El! Te iubește! A investit mult în tine. Știi că a renunțat la tot ce avea mai scump alături de El, în cerul Său?... la Unicul Său Fiu?... doar de dragul tău! Fiul Lui Dumnezeu a murit pe cruce, la Golgota, pentru că eu și tu eram și suntem, poate mereu vom fi păcătoși, fără scăpare. Pe Fiul Său El L-a făcut scăparea noastră. Moartea nu ne va mai ține, pentru că suntem răscumpărați cu cel mai scump Sânge: al Fiului Lui Dumnezeu, Isus. Dacă auzi o chemare în inima ta, e El. Nu-L refuza, nu-L amâna! Vino azi la El, vei găsi pace și liniște pentru această viață, dar vei găsi și o nouă identitate, o nouă cetățenie... cerească! Doamne ajută! Doamne dă putere, în Numele Lui Isus! Amin!

Studenție...

 
    Îmi amintesc și azi prima zi de facultate... m-am dus acolo, la fel cum mergeam și la liceu, în zilele bune, când nu aveam nici o grijă, doar stările specifice adolescenței, când nu aveam obligația de a merge la serviciu, când nu trebuia să fiu responsabil în fața propriei mele familii, a soției...
   ... apoi am realizat într-un timp foarte scurt, un timp record aș putea zice, că era o lume diferită... ori, poate eram eu diferit?... nici nu mai știu!
   ...alți oameni, alt colț de țară, altă mentalitate... nici măcar orele nu mai erau ore, nu țineau o oră, ci mult mai mult, dublu, iar pauzele erau menite ( și interesante ) doar celor ( și pentru cei ) care erau fumători.
   Am mers vreo 2-3 zile, consecutiv, la prima facultate. Era ceva bizar oricum, prea multe fete. Nu acesta a fost motivul care m-a făcut să renunț însă la prima facultate ( la urma urmei, la 19 ani, era chiar îmbucurător să fiu înconjurat de atâtea prezențe feminine! ). Am realizat că la facultate ai nevoie de bani, bani mulți, mai mulți decât ar putea să-mi ofere părinții. Mi-am dat seama că aș fi o povară foarte greu de dus pentru ei, ce s-ar fi finalizat într-un faliment pentru toată familia... și am renunțat. Prima dată...
   După o vreme, banii nu mai erau o problemă așa de mare. Am reușit să agonisesc vreo câțiva. Pe cont propriu. Acum îmi permiteam. Și m-am înscris la a doua facultate. Această minune a durat doi ani. După doi ani, mi-am dat seama că nu cred în ceea ce studiez și că s-ar putea să nu-mi ajute la nimic. Oare tu, dragă cititorule, student înflăcărat, ai ajuns să-ți pui această dilemă în minte? Te răscolește? Eu am renunțat după doi ani de taxe, după multe jumătăți de seară petrecute studiind în sesiune, după multe examene promovate, dar a căror notă nu era deloc interesantă ( sau importantă ) pentru mine. Dacă mă întrebi azi, a doua facultate începută a fost o risipă de resurse financiare și intelectuale, în care nu am crezut nici o secundă și căreia i-am pus capăt într-o clipă.
   Am trecut la școala postliceală, după această experiență. Aceasta nu a fost o pierdere de timp și resurse, mi-a adus o diplomă și o meserie pe care și azi o practic... oh, Doamne!... deja au trecut 5 ani de-atunci!
   Am încercat și varianta de facultate cu fițuicile în buzunar, la care se dau aproape toate examenele într-o singură zi, bani să ai!... aici am renunțat repede, nu se merita... am un singur cuvânt pentru a descrie această experiență... ȘARLATANIE... atât!
   Azi visez să devin din nou student. Aș vrea să mă implic în ceva ce-mi place. Dar duhul îmi spune să mă implic în ceva ce-Ți place Ție, prin care să te pot sluji pe Tine... te rog, dă-mi înțelepciune și luminează-mi mintea!
   Te întreb, drag cititor, tu câte facultăți ai început? Câte ai abandonat? Cea pe care ai terminat-o ți-a secătuit familia de resurse, de chef de viață, de putere? ... și cel mai important: îți este de folos? Lucrezi în domeniu? Ești satisfăcut? S-a meritat? Mulțumesc pentru sinceritate!