Du-mă pe Stânca

Veghe-n noapte, noapte nedormită,

Când somnul duios lumea o alintă,

Sub luna clară, albă, ca de lapte,

Gândurile toate le-aștern în șoapte:

Mă gândesc, Isuse, cu dor și fior

Șoaptele-mi se-adună, unite-n cor...

Cor amar de plângeri, dor și suferinți,

Șir de lacrimi multe, aprinse, fierbinți.

Vreau să fiu pe stâncă-adăpostul tare,

Stânca neurnită, rămasă-n picioare,

Stânca cea de veacuri neînlocuită,

Stânca-Domnul tare, Stânca nebiruită!

De-aș fi porumbel în zbor să pornesc

Mai sus de cerul nopții, ager să plutesc,

Aș pune piciorușul pe stânca cea dorită

Strângându-mi aripioara, o! pasăre iubită!

Aș sta cu bucurie mereu numai cu Tine

Să Te privesc mirat, să vezi și Tu în mine

Dragostea cu jar ce-o port în pieptul meu

Isus Mântuitorul, al meu Dumnezeu!

Ce aripi minunate dorește rugăciunea,

Ce aripi cresc în suflet, odată cu pasiunea!

Spre Domnul le întind, gata ca să zbor

Spre slăvile senine, spre-al meu Mântuitor...

Dar vai! Picioru-mi este strâns de o cătușă!

De amăgiri deșarte, plăceri demult cenușă

Trăite și uitate mereu într-o secundă

Ce lasă-n urmă rană, lacrimă curgândă...

Rămân aceste versuri să plângă-n urma mea

Căci iată că din mână îmi cade lira grea;

S-a dus avântu-acela, elan de bucurie

Și zborul meu e stins în noapte... reverie.

Ia-mă iară sus pe Stâncă,o! Isus, Mântuitor!

Să nu treac-această clipă, lacrimile ce mă dor;

Cufundat în reverie și-n păcat nu voi să mor

Ca să ard o veșnicie în uriașul, vechi cuptor!

Un loc în viața mea...

   ...îți fac loc în viața mea pentru că meriți, pentru că te-am primit din mâna Bunului Dumnezeu și respect decizia Lui de a ne lăsa să fim împreună. E un lucru minunat și bucuria mea este enormă! Aș fi foarte ipocrit dacă nu aș recunoaște ce frică îmi este, sunt chiar panicat... dar mă bucur, sunt chiar fericit! Fii binecuvântat! Într-o zi cred că vei citi aceste cuvinte. Ele nu au însemnătate pentru nimeni altcineva, decât pentru tine. Ești singura ființă care le poate înțelege... și vreau să știi: azi m-am bucurat foarte mult să realizez cât ești de important pentru mine! Mă bucur că vom fi împreună! Sunt fericit! Dumnezeu să te binecuvânteze! Da, despre tine este vorba!

Pentru un prieten dezorientat

   Scumpul meu prieten,


   Știu că te afli într-o mare căutare. Știu că te-a dezamăgit viața cu toate suișurile și coborâșurile ei, cu toate momentele bune și cu toate dezamăgirile sale, cu victoriile ei dar și cu neplăcutul revers al medaliei. Ce lucru imprevizibil, viața omului! Adică atunci când totul e așezat, când cursul său pare că va fi unul lin, sigur, progresiv, atunci trebuie să apară și momentul neplăcut, neașteptat, nedorit, al unei căderi dureroase. Ce sentiment neplăcut, să te ridici cu genunchii zdreliți, după o cădere imprevizibilă, să privești trist și dezamăgit rănile rămase, întrebându-te simplu și firesc: „Off, Doamne!... unde am greșit?”
   Știu că ai încercat să fii mai bun, să nu-i mai dezamăgești pe cei apropiați. Știu că ai făcut mereu noi promisiuni, uneori chiar jurăminte solemne, în nopți reci, când erai gata să scoți inima din pieptul tău și să o dai ființei pe care ai crezut că o iubești enorm, pentru care se merită orice sacrificiu. Apoi, chiar a doua zi, jurământul tău s-a pierdut în uitare sau în orice altceva... nici tu nu știi în ce! Erai drogat? Erai doar beat? Erai doar neatent? Îmi dau seama că nici tu nu știi cum s-a întâmplat, dar un lucru e sigur: ai dezamăgit!... din nou... și iar... și iar... vechea poveste! Tu înțelegi toate lucrurile și ți se pare absolut normal să fii înțeles, să fii iertat. Da, e adevărat, ai înșelat, ai trădat, dar parcă nu erai tu și acum regreți. Ce nu pot oare înțelege oamenii aceștia? Că am greșit, dar regretăm și ar fi absolut normal ca totul să revină la normal? De ce nu se poate?
   Prietenul meu, un sfat: uită totul! La oameni mereu va fi așa: azi buni, mâine răi, acum zâmbim, peste un minut suntem în stare să ne înfigem unghiile în orice bucată de piele a celui care nu e de aceeași părere; sărbătorim împreună doar pentru a ne blestema ziua în care am ridicat paharul în aceeași încăpere, regretăm, plângem, iubim, ne căim, jignim, fugim, urcăm, plonjăm, zburăm, totul într-o dezorientantă căutare, perpetuă... te-ai întrebat vreodată ce cauți de fapt?
   Am citit în Biblie că Dumnezeu a pus în om gândul veșniciei. Este acolo, în fiecare dintre noi și oricât am încerca să-l facem să dispară, tot revine, cu încăpățânare parcă! Oare Dumnezeu ne dorește cu încăpățânare, chinuindu-se să cuprindă, să controleze, inimile și viețile noastre? Ei bine, NU! Nu cu încăpățânare! Cu gelozie! Așa spune Biblia, că El, Tata, ne dorește cu gelozie! Să fim serioși! Care tată din lumea noastră nu ar fi gelos văzându-și pruncul căutând compania oricui, dar nu a părintelui său, făcând toate lucrurile din lumea aceasta, dar nimic de care tatăl să fie mulțumit? Ai pus vreodată problema în felul acesta? Poate nu... poate da... 
   Am un singur sfat pentru tine și ți-l dăruiesc așa cum mi l-aș dărui mie însumi, pentru că te iubesc așa cum mă iubesc pe mine însumi: dacă ai auzit vocea blândă a Duhului Tatălui tău vino azi la El! Te iubește! A investit mult în tine. Știi că a renunțat la tot ce avea mai scump alături de El, în cerul Său?... la Unicul Său Fiu?... doar de dragul tău! Fiul Lui Dumnezeu a murit pe cruce, la Golgota, pentru că eu și tu eram și suntem, poate mereu vom fi păcătoși, fără scăpare. Pe Fiul Său El L-a făcut scăparea noastră. Moartea nu ne va mai ține, pentru că suntem răscumpărați cu cel mai scump Sânge: al Fiului Lui Dumnezeu, Isus. Dacă auzi o chemare în inima ta, e El. Nu-L refuza, nu-L amâna! Vino azi la El, vei găsi pace și liniște pentru această viață, dar vei găsi și o nouă identitate, o nouă cetățenie... cerească! Doamne ajută! Doamne dă putere, în Numele Lui Isus! Amin!

Studenție...

 
    Îmi amintesc și azi prima zi de facultate... m-am dus acolo, la fel cum mergeam și la liceu, în zilele bune, când nu aveam nici o grijă, doar stările specifice adolescenței, când nu aveam obligația de a merge la serviciu, când nu trebuia să fiu responsabil în fața propriei mele familii, a soției...
   ... apoi am realizat într-un timp foarte scurt, un timp record aș putea zice, că era o lume diferită... ori, poate eram eu diferit?... nici nu mai știu!
   ...alți oameni, alt colț de țară, altă mentalitate... nici măcar orele nu mai erau ore, nu țineau o oră, ci mult mai mult, dublu, iar pauzele erau menite ( și interesante ) doar celor ( și pentru cei ) care erau fumători.
   Am mers vreo 2-3 zile, consecutiv, la prima facultate. Era ceva bizar oricum, prea multe fete. Nu acesta a fost motivul care m-a făcut să renunț însă la prima facultate ( la urma urmei, la 19 ani, era chiar îmbucurător să fiu înconjurat de atâtea prezențe feminine! ). Am realizat că la facultate ai nevoie de bani, bani mulți, mai mulți decât ar putea să-mi ofere părinții. Mi-am dat seama că aș fi o povară foarte greu de dus pentru ei, ce s-ar fi finalizat într-un faliment pentru toată familia... și am renunțat. Prima dată...
   După o vreme, banii nu mai erau o problemă așa de mare. Am reușit să agonisesc vreo câțiva. Pe cont propriu. Acum îmi permiteam. Și m-am înscris la a doua facultate. Această minune a durat doi ani. După doi ani, mi-am dat seama că nu cred în ceea ce studiez și că s-ar putea să nu-mi ajute la nimic. Oare tu, dragă cititorule, student înflăcărat, ai ajuns să-ți pui această dilemă în minte? Te răscolește? Eu am renunțat după doi ani de taxe, după multe jumătăți de seară petrecute studiind în sesiune, după multe examene promovate, dar a căror notă nu era deloc interesantă ( sau importantă ) pentru mine. Dacă mă întrebi azi, a doua facultate începută a fost o risipă de resurse financiare și intelectuale, în care nu am crezut nici o secundă și căreia i-am pus capăt într-o clipă.
   Am trecut la școala postliceală, după această experiență. Aceasta nu a fost o pierdere de timp și resurse, mi-a adus o diplomă și o meserie pe care și azi o practic... oh, Doamne!... deja au trecut 5 ani de-atunci!
   Am încercat și varianta de facultate cu fițuicile în buzunar, la care se dau aproape toate examenele într-o singură zi, bani să ai!... aici am renunțat repede, nu se merita... am un singur cuvânt pentru a descrie această experiență... ȘARLATANIE... atât!
   Azi visez să devin din nou student. Aș vrea să mă implic în ceva ce-mi place. Dar duhul îmi spune să mă implic în ceva ce-Ți place Ție, prin care să te pot sluji pe Tine... te rog, dă-mi înțelepciune și luminează-mi mintea!
   Te întreb, drag cititor, tu câte facultăți ai început? Câte ai abandonat? Cea pe care ai terminat-o ți-a secătuit familia de resurse, de chef de viață, de putere? ... și cel mai important: îți este de folos? Lucrezi în domeniu? Ești satisfăcut? S-a meritat? Mulțumesc pentru sinceritate!

Petru

   <<  Isus l-a privit, şi i-a zis: "Tu eşti Simon, fiul lui Iona; tu te vei chema Chifa", (care, tălmăcit, înseamnă Petru).>> Ioan 1:42(b) (BIBLIA) 

    Întâlnirea dintre Isus și Petru mi se pare extraordinară, dincolo de capacitatea 
omenească de înțelegere. Un om simplu, un pescar, fără școală, fără educație, 
fără interese religioase, pus față în față cu cel mai strălucit om care a trăit pe acest 
pământ. M-aș fi așteptat ca Petru să-i întoarcă spatele Domnului Isus, să-și vadă 
mai departe de pescuit, de comercializarea peștelui, într-un cuvânt, de bani. El 
însă lasă totul baltă, ba chiar acceptă să i se schimbe și numele ( câți dintre noi 
ar accepta așa ceva, apropos? ) și Îl urmează pe tânărul Isus fără multe întrebări.

   Mă gândesc la cei care au fost martori ai acestei scene. Pe de-o parte îl aveau 
pe Simon, un om cu stabilitate și înțelegere relativă, gata să se arunce cu capul 
înainte în cele mai învolburate talazuri, dar precaut în același timp, mai ales atunci 
când este vorba de siguranța sa, ca dovadă și negarea de care a dat dovadă 
atunci când s-a lepădat de Mântuitor. Condamnabil, nu-i așa? E ușor să privim 
noi această situație, așezați confortabil în pat în fața laptop-ului, sau la birou, 
citind Biblia online. E ușor să nu te lepezi de un Isus virtual, unul care nu 
vorbește, nu trăiește, nu are nimic de spus în viața noastră, acceptă bucuros 
fiecare decizie a noastră și nu se împotrivește, ne acceptă micile capricii, 
defecte, căderi, depresii, neînțelegeri, urăște și el alături de noi, ne înțelege 
egoismul și care ne aprobă, deoarece observă și el că lumea e rea și că 
trebuie să fim așa pentru a supraviețui... dar aceasta nu este Isus, omul care 
s-a întâlnit  cu Simon, care l-a numit pe acesta „ piatra ” pe care își va zidi 
biserica. Așadar, un Simon simplu, cu probleme, un om poate chiar mai simplu 
și mai neînsemnat decât mine sau decât tine. De cealaltă parte e Isus, Fiul lui 
Dumnezeu, Cel care vede prin noi și dincolo de noi, Cel care știe de ce suntem
capabili, ce decizii vom lua și care ne cunoaște inima. El a privit chiar în inima lui 
Simon și a observat că în toată ceața și întunericul din el se află un diamant 
extraordinar, o „ piatră ” încă neșlefuită, ce-i drept, dar pe care Domnul s-a 
hotărât să o pregătească pentru un viitor glorios: piatra de temelie a adevăratei 
Sale biserici, biserica pietrelor vii, a adevăraților închinători, în duh și în adevăr.

   Nu sunt sigur dacă acorzi credit celor din jurul tău, din casa ta, din biserica ta,
dacă vezi în ei ceea ce vede Dumnezeu, dar cred că ar fi nimerit să-ți aduni 
gândurile și să știi că Dumnezeu vede valoare în fiecare dintre noi, indiferent de 
ceea ce cred oamenii. Nu te mai gândi la ce cred alții despre tine, pune mâna 
pe coarnele plugului și fii vrednic pentru lucrarea la care ai fost chemat. 
Doamne ajută! 


   locixbyHolySpirit
   10 aprilie 2010