Trandafiri sau diamante?

   „Mai curând, prefer să am trandafiri pe masă, decât diamante la gât.” (Emma Goldman)

   Trandafirii au viață, respiră. Diamantele sunt reci, moarte. Trandafirii au culoare, sunt moi și sensibili, abia suportă atingerea delicată a unei albine sau gâzulițe. Diamantele sunt dure, zdrobesc orice materie, o sfărâmă... doar strălucesc, dar au nevoie de soare ca să-și arate strălucirea. Fără lumină, strălucirea le este înlocuită de muchii tăioase, de gheață, moarte. Trandafirii râd în soare, sunt copleșiți, se îndrăgostesc și îi zâmbesc.
   Trandafirii te privesc delicat, timizi și rușinoși din mijlocul grădinii, din glastra de la fereastră sau din vaza de pe masă. Le este frică de noi, pentru că suntem capabili să le rupem frumusețea și să-i trimitem ca mesageri ai unei inimi îndrăgostite, în buchete roșii, colorate astfel de lacrimile lor sângerii... de aceea Dumnezeu le-a dat spinii, o minimă protecție în fața dorințelor posesive și avide după frumusețea lor, dorințe nemăsurate ale oamenilor.
   Diamantele stau dominant pe un gât alb al unei femei ce-și cântărește valoarea cu greutatea sa în aur. Femeia nu le poate privi direct la gâtul său, ci doar în oglindă. Arată luxul, ignoranța față de săracii lumii, față de flămânzi și nenorociți. Sunt semnul sigur al mândriei.
   Trandafirii stau delicat în părul oricărei fetițe nevinovate de pe fața pământului, făcând să joace pe chipul angelic frumusețea edenică pierdută de noi toți odată cu trecerea vremii... căci îmbătrânim, ne ștergem și inevitabil murim. Toți! Diamantele împodobesc doar regii și reginele, bogații și pe cei din topurile pământene. Oh, de le-ați putea lua cu voi în viața veșnică, măcar ele să vă strălucească în fața tronului alb al Bunului și Dreptului Judecător! Dar nu puteți... vor rămâne aici, trecând pe un alt gât alb de domnișoară cu sânge nobil, pe un alt deget de milionară sud-americană...