Când schimbi prefixul...

  
     Când schimbi prefixul la șirul numărătorii anilor, ceva te sperie prima dată. Cel puțin pe mine m-a speriat acum un deceniu! Dacă până atunci așteptam trecerea anilor ca pe ceva miraculos, magic, ceva care să mă transforme în bărbatul care încă nu eram, după ce ziua mult dorită a sosit parcă a căzut cerul pe mine! M-am simțit pentru prima dată în viața mea bătrân! Iar acest sentiment m-a cutremurat multă vreme!
     Azi cred că lucrurile sunt diferite. Am mai lăsat un deceniu în urmă, dar a fost cel mai bun deceniu din viața mea! L-am cunoscut pe Dumnezeu! Totul s-a schimbat de atunci! Am învățat și eu un lucru foarte important: zilele omului sunt numărate, chiar de către om! Problema e cum numărăm? Biblia ne învață să ne rugăm și să-I cerem Domnului înțelepciunea de a ne număra anii bine... că rău știe oricum să-i numere oricine. Important este să aspirăm să numărăm bine! Nu vă spun unde scrie, citiți Biblia, veți găsi cu siguranță!
      Ne-auzim comentând deceniul viitor! Dacă ne mai lasă Tata pe Terra până atunci...

Limba noastră (de Alexei Mateevici)

Limba noastră-i o comoară
În adâncuri înfundată
Un șirag de piatră rară
Pe moșie revărsată.
Limba noastră-i foc ce arde
Într-un neam, ce fără veste
S-a trezit din somn de moarte
Ca viteazul din poveste.
Limba noastră-i numai cântec, 
Doina dorurilor noastre, 
Roi de fulgere, ce spintec
Nouri negri, zări albastre.


Limba noastră-i graiul pâinii,
Când de vânt se mișcă vara;
În rostirea ei batrânii
Cu sudori sfințit-au țara.
Limba noastră-i frunză verde,
Zbuciumul din codrii veșnici,
Nistrul lin, ce-n valuri pierde
Ai luceferilor sfeșnici.
Nu veți plânge-atunci amarnic,
Că vi-i limba prea săracă,
Și-ți vedea, cât îi de darnic
Graiul țării noastre dragă.


Limba noastră-i vechi izvoade.
Povestiri din alte vremuri;
Și citindu-le 'nșirate, -
Te-nfiori adânc și tremuri.
Limba noastră îi aleasă
Să ridice slavă-n ceruri,
Să ne spuie-n hram și-acasă
Veșnicele adevăruri.
Limba noastră-i limbă sfântă,
Limba vechilor cazanii,
Care o plâng și care o cântă
Pe la vatra lor țăranii.


Înviați-vă dar graiul,
Ruginit de multă vreme,
Ștergeți slinul, mucegaiul
Al uitării 'n care geme.
Strângeți piatra lucitoare
Ce din soare se aprinde -
Și-ți avea în revărsare
Un potop nou de cuvinte.
Răasari-va o comoară
În adâncuri înfundată,
Un șirag de piatră rară
Pe moșie revărsată. 


   ... cuvinte alese pentru toți adevărații români, de pretutindeni! Vă iubesc!

Dracula's land?

   Who said that?
   Poate te aștepți să scriu în continuare în limba cu care te-ai obișnuit atât de mult, dar nu o voi face. Dacă eu am învățat limba aceasta universală (pe Terra), atunci cei interesați să învețe și ei limba lui Mateevici, o adevărată „comoară”!
   Ai deschis o pagină pe Google căutând un loc interesant pentru vacanța pe care ai vrea să o petreci undeva departe de casă. Printre alte destinații ciudate a apărut și Dracula's land. Promotorii spun că e un loc de groază, unde localnicii se plimbă ziua-n amiaza mare cu ciocanul și tărușul în mână, prin cimitire, vânând la nesfârșit fantome ale secolelor sângeroase ce-au trecut peste noi. Noaptea, fantomele se răzbună, se trezesc din grotele și castelele lor reci, luând formă de vampiri însetați după sânge de fecioare și ființe nevinovate. Mereu și mereu, la nesfârșit, ca și când un blestem fără sfârșit apasă umerii poporului de la poalele Carpaților!
   Nu vă lăsați înșelați! În România e posibil să găsiți ființe vampirice într-un singur loc, locul de cinste, de conducere. De acolo se suge viața bietului meu popor... și nu vreau să vorbesc prea mult despre acești vampiri! Dar aș vrea ca poporul meu să se trezească! Aș vrea să îi dăm lui Vlad acea valoare pe care o are în cursul istoriei românilor, de luptător și apărător al patriei, al valorilor morale, al poporului, al dreptății, al închinării în fața Lui Dumnezeu! De n-ar fi fost el și alții la fel ca el, Europa ar fi fost nu o Uniune liberă și democrată, ci un biet pașalâc stors de aur, de copii și de femeile cele mai frumoase, spre bunăstarea fiilor Răsăritului! Dar nu a fost așa! Scoateți-i țărușul din inimă lui Vlad Țepeș și lăsați-l să se odihnească pe paginile istoriei, unde îi este locul! Coborâți-l pe Ștefan din calendare și acordați-i cinstea și locul cuvenit în analele istoriei! Iubiți români, nu vă mai furați căciula! Nimeni nu va aprecia vreodată pe urmașii oamenilor setoși de sânge, pentru că umanitatea spune că suntem fiii și fiicele străbunilor noștri! Ori ei au fost oameni de cinste! Veritabili patrioți! Deșteaptă-te române! Doamne ajută-ne!

8 Martie cu Eva (și Adam)

 
   Aș vrea să vă îmbrățișez pe toate, flori dragi și curate! Dumnezeu v-a așezat în grădina vieții mele, v-a udat și va făcut să creșteți splendid! Eu stau mut de uimire și privesc bunătatea Domnului revărsată în viața mea prin așa de multe ființe de iubit: soție, mamă, multe surori...
   Boboci mici, ascunși timid sub verdele crud sau flori splendide cu petalele zâmbind spre soare, indiferent de amprenta anilor lăsată pe frunțile voastre, eu vă privesc frumusețea dumnezeiască și mă întreb ce-ar fi fost lumea oare fără voi? Probabil Adam era tot singur în grădină oftând, privind pomul fără ca măcar să-i treacă prin cap ceva atât de imposibil: să guste?... să nu guste? Oh, Eva! Ne-ai deschis ochii spre moartea trupului, dar sufletele noastre se vor întâlni în Împărăția Lui Dumnezeu și vom râde împreună de amintirile de pe Terra!
   Vă iubesc din toată inima mea, scumpe femei! Mulțumesc Lui Dumnezeu că v-a adus în viața mea! Azi mă simt ca Adam când a zărit-o prima oară pe Eva lângă dânsul, în Eden! Dumnezeu să vă binecuvânteze!

Trandafiri sau diamante?

   „Mai curând, prefer să am trandafiri pe masă, decât diamante la gât.” (Emma Goldman)

   Trandafirii au viață, respiră. Diamantele sunt reci, moarte. Trandafirii au culoare, sunt moi și sensibili, abia suportă atingerea delicată a unei albine sau gâzulițe. Diamantele sunt dure, zdrobesc orice materie, o sfărâmă... doar strălucesc, dar au nevoie de soare ca să-și arate strălucirea. Fără lumină, strălucirea le este înlocuită de muchii tăioase, de gheață, moarte. Trandafirii râd în soare, sunt copleșiți, se îndrăgostesc și îi zâmbesc.
   Trandafirii te privesc delicat, timizi și rușinoși din mijlocul grădinii, din glastra de la fereastră sau din vaza de pe masă. Le este frică de noi, pentru că suntem capabili să le rupem frumusețea și să-i trimitem ca mesageri ai unei inimi îndrăgostite, în buchete roșii, colorate astfel de lacrimile lor sângerii... de aceea Dumnezeu le-a dat spinii, o minimă protecție în fața dorințelor posesive și avide după frumusețea lor, dorințe nemăsurate ale oamenilor.
   Diamantele stau dominant pe un gât alb al unei femei ce-și cântărește valoarea cu greutatea sa în aur. Femeia nu le poate privi direct la gâtul său, ci doar în oglindă. Arată luxul, ignoranța față de săracii lumii, față de flămânzi și nenorociți. Sunt semnul sigur al mândriei.
   Trandafirii stau delicat în părul oricărei fetițe nevinovate de pe fața pământului, făcând să joace pe chipul angelic frumusețea edenică pierdută de noi toți odată cu trecerea vremii... căci îmbătrânim, ne ștergem și inevitabil murim. Toți! Diamantele împodobesc doar regii și reginele, bogații și pe cei din topurile pământene. Oh, de le-ați putea lua cu voi în viața veșnică, măcar ele să vă strălucească în fața tronului alb al Bunului și Dreptului Judecător! Dar nu puteți... vor rămâne aici, trecând pe un alt gât alb de domnișoară cu sânge nobil, pe un alt deget de milionară sud-americană...